În urma votului, pentru că s-a votat în mod democratic (cum este la modă mai ales acum, doar că la mine a ieșit cu remiză), aveam de ales între Lisabona și Paris, dar pentru că în Lisabona am stat doar o zi, am ales articolul mai scurt, având in vedere că al doilea zbor de azi a fost amânat doar 15 minute (retroactiv: a fost de fapt o oră).

Ar trebui să încep cu o notă importantă pentru tonalitatea povestirii: eu prefer temperatura ambiantă în jur de 20-24 de grade, iar „vacanța” noastră în Portugalia a venit în urma celei mai călduroase perioade din ultimii 30 de ani (inclusiv stârnind niște incendii în pădurile tării).

De asemenea, recunosc că Portugalia n-a fost niciodată pe lista noastră de călătorii, am ajuns anul acesta întâmplător, din cauza slujbei, în Caparica, un sătuc ridicat de curând la gradul de orășel, situat pe coastă, la vreo 15-16 km de Lisabona. Și ca să nu ne plictisim de moarte în hotelul de 4 stele, care arata ca prin Mangalia pe vremea defunctului, organizatorii ne-au făcut balot, urcați într-un autobuz și trimiși de capul nostru prin capitală pentru vreo 6 ore. În Praça do Comércio (Piața Comerțului) ni s-a dat o hartă în mână, marcată cu câteva puncte (comerciale) cheie și o recomandare de a vedea Carmo Convent, una dintre puținele clădiri păstrată în picioare ca amintire a efectelor dezastruoase ale cutremurului din 1755. Cutremur? Asta ne-a atras atenția!

Se pare că 85% din clădirile Lisabonei au fost distruse în Marele Cutremur (cu o magnitudine estimată între 7.7-9) cu epicentrul în oceanul Atlantic, care a provocat un tsunami și o serie de incendii devastatoare. Dintr-o populație de 200 000, cam 30000-40000 de oameni au murit în urma catastrofei. Primul ministru Sebastião de Melo (1st Marquis of Pombal) a decretat ca măsuri imediate „îngroparea celor morți și vindecarea celor vii”. În mai puțin de an de zile orașul era complet curățat de resturi și pregătit pentru o (re)organizare, cu străzi mărite și largi piețe rectangulare, cum este Praça do Comércio. Această piață este una dintre cele mai largi din Portugalia (un pătrat cu latura de 175m), dând spre râul Tajo, reconstruită pe locul vechiului palat regal distrus la cutremur. În centru se află statuia regelui Iosif I, norocosul supraviețuitor datorită dorinței fiicelor lui de a petrece ziua în exteriorul Lisabonei. Pentru a comemora reconstrucția rapidă a orașului de după dezastru s-a ridicat un arc de triumf pe strada Augusta.

Primul lucru pe care l-am făcut în Lisabona a fost să intru în primul magazin care vindea pălării și să-mi cumpăr una cu boruri largi care să mă ascundă de soarele necruțător. Oricum toată perioada în țara asta am avut fața roșie și umflată în pofida cremei cu factor 50 aplicată din belșug și am privit tulbure printre lacrimi stârnite fie de praf, fie de temperatură. Apoi am dat de o cafenea în care mi-am aplicat un tratament cu cofeină pentru curaj și am luat-o agale pe străzi căutând liftul Santa Justa, unde ne-am răzgândit rapid la vederea cozii onorabile din fața liftului (recunosc că în prima clipă nu am înțeles ce se întâmpla în piațeta respectivă). Cum am hotărât că ne țin mușchii exersați pe dealuri norvegiene, am luat-o în sus pe deal înspre mănăstirea carmelită. Am admirat zidurile impunătoare și dezbăteam dacă să intrăm să vedem muzeul, unde citisem că au adunat diverse vestigii din istoria locală, dar am ajuns la o berărie unde am rămas pentru restul orei rămase din scurta noastră vizită în Lisabona.

Ce mi-ar fi plăcut să văd? Am rămas cu o listă de locuri unde aș fi vrut să ajung dacă aș fi nimerit într-o zi mai răcoroasă, printre care Castelul Sfântul Gheorghe și Castelul Almada (care nu e vizitabil, fiind folosit).

View this post on Instagram

A post shared by KY (@arhituziast)