Cred cu tărie că dacă îți dorești cu adevărat ceva, poți obține. Idea este să încerci de suficiente ori și să găsești totuși o ușă dacă nu poți trece prin zid. Mă „chinui” cu povestirea asta de câteva săptămâni. Vorba vine. L-am scris în grabă într-o seară, l-am considerat mult prea searbăd și a rămas abandonat sub un teanc de ”priorități”. Aseară când a trebui să scriu niște evaluări, am dat peste ciornă într-un fișier de word rămas deschis și am hotărât să-i mai dau o șansă.

Este vorba de vizita noastră la Observatorul Fabra, în grădina căruia am luat cina (adică tapas și teribil de mult vin) după care am vizitat și clădirea (când s-a făcut suficient de noapte să vedem ceva). Observatorul a fost construit inițial în Barcelona, dar atunci când străzile Barcelonei au fost luminate cu lămpi de gaz, pasionații de astronomie au rămas fără slujbă din cauza poluării luminoase. În pofida insistențelor, uitatul după stele n-a fost deloc o prioritate pentru administrația publică, nici atunci și probabil nici acum. Cu o mare investiție privată, au reușit să mute observatorul pe muntele Tibidabo, în locația actuală. Investitorul a cerul ca observatorul să-i poarte numele (Fabra) și să i se printeze o plăcuță în care să i se recunoască meritele. Considerând că investiția se ridica undeva la vreo 2 milioane de euro în banii actuali, condițiile nu par deloc exagerate. Observatorul este orientat spre sud, la 415m deasupra nivelului mării. Grădina și terasa locului oferă o priveliște nemaipomenită asupra Barcelonei și recunosc că am petrecut minute în șir admirând avioanele așezate frumos la rând așteptând să aterizeze, precum și fulgerele năprasnice de deasupra unui cartier mărginaș, cu curiozitate crescândă dacă ne va prinde sau nu ploaia. Fulgere am văzut vreo 3 nopți la rând, și vânt pe măsură, dar n-a dat peste noi nici un strop de ploaie.     

 Vizita muzeului începe într-o cameră cu instrumentar scos la pensie, un telescop, un seismograf și diverse aparate ciudate. Unii dintre noi au fost admonestați pentru că au început să butoneze un calculatoraș vechiuț, etichetat ca site-ul muzeului. Dar zău așa, am avut în birou ecranele d-alea până acu vreo 2 ani, nu le-am interpretat ca piese de muzeu. După lecția de istorie despre diversele aparate, am fost urcați în turn și dați pe mâna lui astrofizician care a început să ne povestească despre Saturn și inelele lui gazoase, vizibile din cauza conținutului de apă. Apoi am fost instruiți cum să urcăm pe scară fără să atingem telescopul, și cum să coborâm fără să dărâmăm persoana de lângă noi. Scara era mult mai sigură decât toate scările bunică-mi pe care le-am cățărat cu sârg, dar, e adevărat, cu vreo 35 de ani în urmă. Mi-au trebuit vreo 10 secunde să mă lămuresc unde trebuie să mă uit și apoi vreo 30 să mă minunez că Saturn chiar arată ca în cărți! O pată luminoasă cu un cerc în jur! Din păcate n-am putut fotografia, pentru că o cameră de telefon nu poate face focusul prin telescop, dar cerculețul ăla mi-a rămas multă vreme pe retină. Ca fapt divers, din cauza luminilor intense din oraș, imaginile din telescop sunt calitativ mult reduse comparativ cu capacitatea aparatului și cu ceea ce vedeau oamenii pe la 1900 când a fost aranjat telescopul în noua clădire. Am fost trecuți apoi din cameră în cameră, unde am văzut un alt telescop cu care se măsura cu acuratețe maximă ora, și pe baza măsurătorilor și calculelor se reglau restul ceasornicăriilor din oraș.  

Observatorul Favra este încă în funcțiune, ocupându-se cu studiul asteroizilor și cometelor. Ca vechime, este al patrulea din lume care este încă operațional. Este în același timp și muzeu, care zic eu că merită vizitat.